domenica 24 agosto 2025

Cicciu U Furnaru di Caterina Malara

 

 

Il Pane. Il Pane e le Parole per raccontarlo: un pezzo della sintassi e della storia del reggino nel racconto di Caterina Malara, su idea di Maria Franco. Il testo, rielaborato da Giuseppe Laganà e Fabio Cuzzola è stato al centro di una serata dell’VII Jamu Festival (San Filippo di Pellaro, Reggio Calabria 29 luglio 2025)

 

 

CICCIU U FURNARU

Di Caterina Malara

 

 

Tardo pomeriggio di fine agosto. Ciccio davanti casa legge. Sopraggiunge l’amico Nino.

 

NINO:  Ti sciali o friscu e chi atru vo fari. All’età nostra u riposu ndi tocca i dirittu, lavurammu na      vita!

CICCIO:  Assettati puru tu o friscu e fammi cumpagnia. Ma parra sulu pi ttia chi ieu, pocu sì, ma ancora carcosa fazzu. Tutti i matini, finu a versu l’undici, mi ndi staiu a cassa nta panetteria ri me figghi, mi passu u tempu, dugnu na manu e viu genti. E quandu veni dhu pirocchiusu i Pascali fazzu finta chi non aiu i vinti centesimi i restu pi viriri a facci chi faci.

NINO: Sempri u stessu Pascalinu, non si pigghia mai un cafè o bar pi paura chi si trasi n’amicu avi offriri, ma si u cafè nciu paganu trasi, eccomu si trasi. Ma ti viu cu nu libru nte mani. E chi fu? Divintasti studiosu i botta! I figghiolu non t’appassionasti no i scola e no i lettura.

CICCIO: Hai ragiuni, Ninu, a malappena liggia sempri a Gazzeta, i tituli principalmenti e l’articuli supra Reggina u lunedì. Però i stu libru mi nnamurai. Parra ru pani e da so storia. Mu rrialau me niputi Rossella ( si chiama Rosa com’ a so nonna, ma si faci chiamari Rossella pirchì è cchiu modernu, rici ) mu dessi na vintina i jorna arretu pu me compleannu. Fici sittantacinc’anni e mi ficiru a festa a sorpresa, u sannu chi ieu non nci staiu pa cunfusioni e ficiru tuttu a zitt’ a muta. I viriva ciciuliari alleggiu alleggiu ma non capiscia chi cosa priparavanu nfina a sira du primu lugliu. Mi stramandaru ca scusa chi me frati Micu aviva bisognu i mia pi mpalari a pumaroru pusturina e iddhi furu libiri pi priparari tuttu.

Quandu turnai a casa versu i setti i sira mi spittava chi, comu o solitu, dopu a cena me mugghieri tirava fora na torta dintra o frigoriferu, e dopu auguri e battimani a tagghiavimu e alla fini nu brindisi e via. Inveci no. Quandu mi vittinu spuntari e peri ra nchianateddha, Rossella mi raggiungiu a passu sveltu e…”Auguri nonnino, fatti abbracciare, sei felice della bella età che raggiungi oggi?” E non mi faciva caminari, mi rallentava u passu. Nci rava tempu all’atri mi si chiurinu nta stanza i pranzu e mi priparanu l’ingressu cu battimani, evviva e tanti auguri a te.

NINO: Bella pinsata eppiru i toi, non fusti cuntentu?

CICCIO: Certu, certu, ma u megghiu avi a veniri ancora. Supra a tavula nc’era u beni i Diu, ma tuttu a basi i pani. Frici bagnati e cunsati ca pumaroru, atri cu ogghiu e riganu, atri ancora cu mulingiani salati piccanti comu mi piacinu a mia, e poi panini cu capicollu (apposta me mugghieri u sparagnava, non l’aviva tagghiatu mancu pa festa i San Giuvanni chi è u so santu, muntuneddhu o furnu e tutti l’atri cosi chi pripara ogni annu sì, ma u capicollu dissi no, e no tagghiau mancu si ieu nci nsistia). E ancora pizza e patatini (pi figghioli chi si non hannu chisti!), e mi fici puru i fetti i pani frittu chi ieu nesciu pacciu e iddha u sapi. U pani frittu mi ricorda quandu erimu figghioli e si faciva u pani i casa, dopu cincu sei jorna si cuminciava a rendiri sciuttu e me mamma u tagghiava a fettini, u bagnava nta l’ovu sbattutu, u friiva e u passava nto zuccuru. Chiddha era merenda! Atru chi mulino bianco e kinder!

Ti ricu Ninu, mi ficiru scialari ‘ddha sira, e ancora non ti cuntai u megghiu. Quandu fu ura da torta mi misiru davanti na cuddhura precisa a chiddha i Natali, ricca i ciciulena, comu mi piaci a mia, e mbottita di crema pasticcera, cu pocu ova però, quasi janca, chi a mia si nci mentinu tanti ova mi pari sempri chi puzza i buriddha e mi disgusta. Supra u numuru sittantacincu e na candelina azzurra.

Soffia nonno e non ti commuovere, tu hai la lacrimuccia facile lo sappiamo, ma stasera dobbiamo stare in allegria (diciva Rossella chi era a capa i ll’opira) Abbiamo scelto il tema del pane per il tuo compleanno, ed era inevitabile, hai dedicato la tua vita alla panificazione e stai trasmettendo la tua arte alle tue figlie e anche a noi nipoti.

A cuddhura-torta era sopraffina, bagnata cu maraschinu, comu mi piaci a mia, cu pezzi i frutta nta crema. Ndeppimu pi ddu jorna e si mantinni bona finu all’urtimu.

NINO: Na bell’idea, nu compleannu diversu. Avi ragiuni to niputi, tu avi cchiu i quarant’anni ormai chi fai pani pi vindiri.

CICCIO: Veru è, ma non nascia furnaru, mi ‘mbentai stu lavuru pi purtari avanti a famigghia. Cu quattru figghi fu dura! Aviva a terra chi mi rassau me patri, ma i renditi chiddhi eranu. Faciva l’ogghiu a Patarriti, quantu pi comitu i casa e puru era na cosa, i mmendulari vicinu a casa non l’eppi cchiù pirchì i tagghiai e chiantai quasi ducentu peri i bergamottari, tempu mi veninu in fruttu u prezzu ru spiritu scalau e puru sta piccula entrata non bastava pi nenti. Cu Gianna ndi ravamu da fari nta ll’ortu, e frutta e verdura non mancavanu. Tinivimu jaddhini, cunigghi, na crapetta pu latti pi figghioli e pi dui crapetteddhi l’annu. A bucceria ivimu pocu. A terra i ranu a Cutura na bbandunai mai, mi rindiu sempri bbona e u ranu mi bastava pi tuttu l’annu. Seminava sempri u caruseddhu e u maiorca e puru nu pocu i russeddhu, comu u bonanima i me patri, e chi pani! Quandu u nisciva ru furnu u profumu ittava nterra. Ti ricordi?

NINO: E comu si mi ricordu! Puru ndi mia si faciva na furnata i pani ogni vintina i jorna. Ma prima d’arrivari a mpastari u pani, ncind’era lavuru!

CICCIO: Nto misi i novembri si zappava a terra e si seminava, dopu na vintina i jorna u ranu cuminciava a ngigghiari e si cuminciavanu a viriri du fogghitti, pi tuttu u mbernu i pianticeddhi criscivanu chianu chianu e a primavera cu l’aumentu da temperatura u ranu cuminciava mi si leva, crisciva e si cuminciavanu a formari i spighi, ed era già maggiu. A ogni cocciu nu sciuriceddhu, picciriddhu, minusculu e poi a spiga s’ingrossava e chianu chianu maturava e diventava d’oru, pa fini i giugnu. Assai siccanti era u fiddhiari, s’avivanu a passari i lenzi seminati r’un pizzu all’atru, tutti i pianticeddhi chi non eranu ranu ivanu tirati i nte radici, specialmenti u giogghiu (loglio-zizzania) chi avi spighi simili a chiddhi ru ranu ma è velenosu e a ramigna chi non finiva mai. E quant’eranu belli tutti ddhi paparini russi chi spiccavanu ammenzu e spighi, e i spatuli cu so violettu cangianti. Me mamma ndi cugghiva mazzi e i mintiva supra u tavulu ‘nta stanza i pranzu. E primi i lugliu si mitiva e priaumu tutti non mi chiovi si no i spighi bagnati si curcavanu nterra e metiri era difficili. Si poi chiuviva quandu u ranu era già ntimognatu era na disgrazia. Si putiva muffiari si non ndi sbrigavimu mu pistamu, e tutta l’operazioni era difficili pirchì a spiga era bagnata e i coccia non scotulavanu facilmenti. U lavuru divintava pisanti assai.

NINO: Però, si i tempi ivinu boni, metiri era na festa.

CICCIO: Certu, certu. Partivimu a matina prestu ieu, tu, me frati Micu, me patri e to patri e puru amici. Ndi iutavimu unu cu n’atru senza nuddha malizia o mbiria.

“Giugno la falce in pugno” dici u proverbiu e nui propriu chi faci tagghiavimu i spighi e stavimu attenti mi facimu tutti i na lunghezza, i mazzi chi formavamu eranu i mascalari e tanti mascalari appoggiati unu all’atru eranu na timogna. Nto puntu cchiù iatu e ventilatu c’era l’aria e ddha purtavimu a una a una i timogni, e nta sta piazzola tunda llargavamu i mascalari tutti in ordini e poi si cuminciava a pistari, sempri nta ll’uri cchiu caddi cusì a spiga si apriva facili facili C’era cu pistava battendu supra i spighi chi furcuni e cu facendu girari in  tundu nta l’aria na vacca o na scecca. Quandu i coccia i ranu eranu tutti scotulati, a pagghia si cugghiva a mazzi chiamati rutuni e u ranu si sciatava. Pi sciatari nci vuliva na jurnata ventilata, unu nchianava supra nu banchittu cu nu criu chinu i ranu e, chianu chianu, u faciva cariri supra na saladda(telo), a pagghicedda residua e i mundizzeddhi si luvava u ventu e u ranu si mintiva nte sacchi e si putiva purtari a casa. Ddu sacchi i rassavimu sempri pi sumenza e u restu facivimu u pani. Na vota o misi si iva o mulinu cu ranu nte sacchi i juta e si turnava cui sacchi ianchi chini i farina. Chistu quandu eramu figghioli, chi poi a trebbiatura si meccanizzau, na mototrebbia girava nte vari campagni e nta pocu uri faciva u lavuru chi a manu si faciva nta ddu jorna, e a pagghia a nisciva mballata. Ora né a manu né a machina. I terri, a cuminciari da mia, su bbandunati e chini i spini, a farina a pigghiamu a sacchi e arriva cu sapi d’aundi e u pani sapuritu e profumatu i na vota è ormai nu ricordu.

NINO: E chi vo fari Cicciu a giuventù cerca lavuru fissu e i nostri campagni non si prestanu all’agricoltura moderna. Rassegnamundi ddhi tempi non tornanu.

CICCIO: E chi festa pi nui figghioli a matina chi si faciva u pani!

 A sira prima me mamma tirava fora i nta nu stipettu a tazza cu levitu i casa, u squagghiava nta acqua tepida e faciva nu mpastu cu quattru- cincu chili i farina, formava na bella pagnotta e a signava ca cruci, a sistemava nta n’angulu ra maiddha e nfina a matina iddha crisciva ed era u levitu pi mpastari u pani. Na pallina di stu mpastu a mintiva nta tazza e a turnava nto stipettu. Ogni vicina chi aviva a fari u pani pigghiava ndi nui a tazza cu stu levitu e a turnava arretu cu atru levitu.

I fimmini mpastavanu e schianavanu e me patri ddhumava u furnu, cuminciava a bruciari i spinari, chi facivanu bella bbampa amprima, poi mintiva i ligna rossi e tirava u focu quandu u cielu du furnu ianchiava. Ieu iva satandu intra e fora e tiniva a menti comu intra facivanu cucchhi e pagnotti e nci tirava l’anima a me mamma pi cuddhureddi. Si facivanu cull’urtima pasta, raschiavanu ca rasola tutti l’anguli da maiddha e cu n’atru pocu i farina e na pizzicata i levitu priparavanu tri o quattro cuddhureddi ntrizzati e pi nui figghioli era na festa. Me soru Lina prima sa mintiva o puzu, comu nu bracciali, e poi s’a cuminciava a mangiari cuminciandu du bordu i fora, cusì u braccialettu nci durava finu a chi non s’a finiva tutta. Micu vuliva iri sempri iddhu mi nci porta du cucchi i pani e vicini pirchì nci rialavanu na para i liri pi caramelli, ieu ambeci mi ssittava supra nu bizzolu e mi mangiava nu biscottu caddu cundutu cu ogghiu e riganu, chianu chianu, cu me tempu. A sira du iornu dopu sempri Micu trasiva nto furnu e jnchiva cannisteddhi i pani duru chi me mamma pusava ‘nta cascia. E ivamu avanti puru cu poco

Quandu mi vinniru i figghi, unu appressu all’atru, comu ti dissi già, ddha furnata i pani o jornu chi nci purtava a du putiari, e cchiù nci ndi purtava cchiù ndi vulivinu pirchì i clienti su bbampavanu u me pani, mi fici respirari. Era guadagnu sicuru e potti mandari i figghi a scola, i ddu masculi si diplomaru e sunnu unu nte posti e unu nta ferruvia, i fimmini non vosinu continuari, ma non sunnu a spassu, nci jarmai nu furnu e si mbuscanu u pani puru iddhi. Ora non mi jazu e tri i matina e mancu me mugghieri, chi lavurau sempri e non si lamentau mai, ma u viziu i lavurari non ndu cacciammu nuddhu ri dui. Ieu aiutu nda cassa e iddha pripara stomaticu e biscottini, pitrali e cuddhuraci e pasteri nte festi, e aiutamu a barracca comu putimu.

Ma ora ti cuntu a storia i stu libru. All’indomani du compleannu Rossella jarmau chi m’aviva a purtari o museu. “Nonnino non ci sei mai stato, non è possibile che tu sia tra i pochi reggini che non  hanno mai visto i Bronzi di Riace dal vivo.” Ieu l’aviva virutu supra e giurnali e nta televisioni e mi putiva puru bastari, ma tantu picciu mi fici chi, pi non ma sentu cchiù, mi decidia e a matina dopu partimmu.

Ma Ninu, chi spettaculu! Ne faciva tantu iati, e chi perfezioni! Cu i fici aviva aviri tanta ma tanta bravura e passioni.

NINO: I vitti ddu voti ieu, quandu eranu nto palazzu da regioni pi nu restauru. Erinu curcati ma sempri bellissimi. Ristai mprissionatu puru ieu.

CICCIO: E dopu i bronzi a niputina mi fici girari tutti i piani du museu: stutui e statuetti, bumbula e bumbuleddhi -ma devi chiamarle anfore- diciva Rossella, e certi quatretti i terracotta chi mi mpressionaru ancora cchiù di bronzi. Supra a tanti nc’eranu disegnati spighi i ranu e ieu i vardava interessatu. “Sono i famosi Pinakes dedicati a Demetra dai greci che si recavano al suo tempio. Demetra era la dea dell’agricoltura, protettrice dei raccolti e delle messi. Reggio è città magnogreca, i coloni fondatori portarono fin qui i loro usi e anche le loro divinità. Pure noi cattolici abbiamo i santi protettori; quello dei campi e Sant’Isidoro e quello dei fornai Sant’Alberto di Lovanio”. Mi fici ristari ca bucca aperta,  iddha aviva u telefuninu apertu e i notizii eranu veri. Non risciatai e ndi vinnimu pa casa. Passandu davanti a na libreria trasiu e pinsai chi nci sirbiva carchi libru i scola, inveci no, turnau fora cu stu libru, si chiama I SEIMILA ANNI DEL PANE, u scriviu nu stranieru, è nu pocu longu ma mi piaci tantu chi, a na trentina i pagini o jornu, u liggia a prima vota e ora u ncuminciai daccapu. Pensa tu, stu scritturi dici chi nci misi vintanni pi cogghiri notizii supra o pani viaggiandu pi menzu mundu, e chi u pani esisti almenu da seimila anni. Nci pensi Ninu? Dici cu mbentaru l’Egiziani e quasi pi casu. Prima, pi seculi e seculi, l’omini ivinu raminghi, mangiavanu erbi, radici, frutti chi truvavanu peri peri e puru sumenzi chi cugghivanu in giru e mangiavanu tuttu crudu. Poi a carcunu nci vinni l’idea mi rusti supra a na petra caddiata nto focu sti cibi chi truvavanu, e nc’eppinu a piaciri, certu i truvaru cchiu sapuriti e magari puru cchiu digeribili. Cu poti sapiri comu iru i cosi, però liggia chi l’archeologi ( sai sti appassionati i cosi antichi chi puru cca ndi nui ogni tantu trovanu tombi e statui e poi l’esponinu nte musei) sti studiosi, ti diciva, scavandu nte paisi du Cornu d’Africa ( aundi l’Italia e tempi du fasciu iu a conquistari l’Imperu) nto desertu truvaru resti di fuculari e tutt’angiru sumenzi ‘rrustuti. Eranu cereali, o ranu o orgiu o atru ma eranu coccia simili o ranu. Liggia puru chi in tempi antichissimi u primu ranu si coltivau nella “Mezzaluna fertile”. Sapiva i guai chi caspita è sta menza luna, nci spiai a Rossella, e figurati si iddha no sapiva. Apriu u telefoninu e cumminciau a spiegari:

La Mezzaluna fertile o Mesopotamia comprendeva quelle terre che oggi formano la Siria, l’Iran,l’Iraq e arrivava fino all’Egitto e Israele. Vi scorrono grandi fiumi quali il Tigri, l’Eutrate,il Giordano e il Nilo in Egitto e le loro acque le rendevano adatte all’agricoltura. La regione viene chiamata anche “culla dell’umanità” perché fu abitata sin dall’età del bronzo e del ferro, da almeno tremila anni prima di Cristo- pensa nonnino- e lì si svilupparono le prime civiltà agricole e i primi grandi stati.

NINO: Certu aundi nc’è acqua nc’è vita, sempri fu cusì e sempri sarà.

CICCIO: Dici stu libru chi sicuramenti a fimmina fu assai mportanti pu sviluppu i l’agricoltura. L’omini partivanu pi cchiappari i nimali cu trappuli o cu frecci e bastuni e i fimmini stavanu  vicinu a caverna o a capanna chi figghioli, non si lluntanavanu tantu. Priparavanu pi mangiari e i scarti i jttavanu nte paraggi, e na bona vota i sti rifiuti nasciu na pianta comu a chiddha chi avivanu mangiatu. E capisciru chi putivinu seminari e cogghiri chiddhu chi nci piaciva e non circari u mangiari giriandu. Iendu avanti ngegnaru mi rumpinu, pistandu cu ddu petri, i sumenzi, magari pirchì  mi masticannu megghiu i figghioli e chiddhi chi avianu pirdutu i denti. E cusì mbentaru a prima farina. Poi carcunu pinsau m’a miscita cu nu pocu d’acqua e formau a tipu frittelli e i rrustiu sempri supra a petra cadda. Ma pensu chi nci vosinu seculi pi fari sti opirazioni chi ti cuntai nta ddu minuti. Certu, dici u libru, iendu avanti si ficiru carchi strumentu i lignu pi smoviri a terra e, magari ttaccandu ddu ligna belli forti, si fabbricaru i primi aratri. Seminari e spittari a maturazioni du ranu significa chi sti omini primitivi si firmavanu nta na zona almenu pi n’annata o cchiù. Cuminciavanu ad aviri fissa dimora.

 L’egiziami cchiu ntichi coltivavanu ancora cusì comu ti cuntai e sempri vicinu o Nilu, fiumi chi era a so ricchizza pirchì oggni annu alluvionava i terri chi traversava e, quandu si ritirava, lassava nu fangu, limo u chiama u libru, chi produciva facilmenti ogni cosa chi a popolazioni seminava.

NINO: Ma è struttivu assai stu libru, a quantu sentu.

CICCIO: Sì, certu. Mparai ancora chi sti Egiziani eranu ndustriusi, pensa chi i dhhi tempi facivanu puru a birra. Magari non era comu a nostra, ma l’orgiu l’avivanu e, comu fu comu non fu, rinisciru mi fannu na bevanda fermentata. Turnandu o pani, liggia chi nu bellu iornu o ittandu pi casu na bucaletta i birra nta farina o mbrischiandu nto pani na quantità di mpastu avanzatu ru jornu prima, i scacciateddhi chi ficiru nci vinniru iati e soffici, e nci piaciru. Avivanu mbentatu u levitu. Chiddhu chi o è levitu madre o levitu i birra ancora oggi si usa pi fari u pani. E non si firmaru pi migliorari nto lavuru: nu Gizianu cchiù ngegnusu i ll’atri costruiu u primu furnu a ligna. Nc’è u disegnu i stu furnu nto libru, u truvaru supra e mura i na tomba: era tundu nta basi e supra iva a stringiri, di mattuni tutti i nu formatu. E l’arti du pani caminau fora  ill’Egittu. I commercianti ill’epuca luvavanu e purtavanu non sulu merci ma puru notizii e informazioni. U pani llevitatu rruvau nta tutti i paisi bagnati du Mari Mediterraneu e puru versu l’orienti. U ranu, cu cchiù e cu menu, u seminavanu tutti e cu non nci bastava u soi u ccattava i l’atri paisi o puru circava terri luntani aundi trasferiri parti i popolazioni. Fu u casu da Grecia, paisi cu pocu chianuri e tanti abitanti, a so terra  non era tantu produttiva e sti Greci antichi, parru di ottu-novi seculi prima Cristu, vinniru nta l’Italia meridionali e puru versu l’orienti e costruiru città i sana pianta e i chiamaru colonie. Si truvaru beni e ristaru, cu l’andari ru tempu i so territori furu conquistati di Romani, chi arrivaru a cumandari quasi tuttu u mundu.

NINO: U sintia riri chi Roma fu grandi assai nta l’antichità.

CICCIO: Dici u libru chi i popolazioni da Grecia non eranu tantu purtati pi l’agricoltura eranu assai cchiu bravi a crisciri bestiami, a ricchizza pi iddhi non era tantu nte renditi da terra quantu nta quantità e qualità du bestiami chi criscivanu. U pani chi facivanu era na speci i scacciateddha e pari puru chi ndi mangiavanu pocu, si cibavanu chiù i carni, rrustivanu nimali puru sani, si i mbitati eranu tanti. Finu a chi, pari setti seculi avanti Cristu, non rivalutaru l’agricoltura e tiraru fora a venerazioni per la dea Demetra, protettrici da terra e di so’ frutti, e tanti cosi cambiaru. I contadini chi prima eranu disprezzati furu considerati quasi sacerdoti di sta dea e i lavuri i campagna, a cuminciari  ill’aratura, tuttu u ciclu du ranu e nfinu a panificazioni furu dedicati a Demetra. S’imbentaru puru na festa du pani, durava novi jorna e cuminciava pa fini i settembri. A facivanu a Eleusi, na città undi nc’era u cchiù randi tempiu dell’antichità dedicatu a sta dea. A quantu mi dissi Rossella, nu tempiu di sta divinità nc’era puru a Riggiu ed era tantu frequentatu.

NINO: E certu, si nci pinsamu tuttu veni da terra ed era giustu chi na protettrici di campi e di frutti fussi adorata nta Grecia e puru nte so colonii, e Riggiu era colonia, chistu u sacciu puru ieu chi non ja tantu a scola.

CICCIO: Quandu jmmu a scola, studiammu tutti nu pocu i storia e nta terza elmentari mparammu a leggenda i Romulu e Remu. T’a ricordi Ninu? Chi i du frati si sciarriaru pi cu mi faci na nova città, chi poi fu Roma,e finiu mala! Romulu pirdiu a pacenza e a so frati u mazziau a morti. Vinciu iddhu sì, ma a chi prezzu! Ma cusì pari chi jiru i cosi. A truvai puru nta stu libru sta storia. E dici puru chi Roma ddivintau randi e putenti assai nta na para i seculi. Facendu na guerra appressu all’atra si ‘mpusessau d’i territori vicini e si llargau nfina all’Italia meridionali aundi nc’eranu i colonii di Greci, e non nci bastau, si ‘llargau nfinu a conquistari tutti i paisi bagnati du mari Mediterraneu, tantu chi rruvaru m’u chiamanu Mare Nostrum, i quantu eranu ubbiti! E poi ‘rruvaru nfina all’Inghilterra e quasi quasi all’India. Si ficiru ‘n’imperu chi oggi si putissi chiamari ‘na putenza mundiali.

NINO: A viri Cicciu, chi ‘nci fu u tempu chi l’Italia fu randi assai.

CICCIO: U po’ riri forti Cicciu, Roma era a capu du mundu, e pi tuttu u so territoriu circulavanu omini di tutti i razzi. Nc’era postu pi tutti. Certu esistiva a schiavitù, non si poti negari, ma i tempi eranu chiddhi. L’urtimi schiavi furi i niri ‘nta Merica, criu, oggi, pi leggi, non nci poti essiri n’omu patruni i ‘n’atru omu.

NINO: Pi leggi no, ma ‘nte fatti a schiavitù c’è ancora, e comu si ncè! Pensa a sti poviri cristi chi ‘rrivanu chi barchi, quandu non finiscinu a mari randi  e figghioli, chi mi ciangi u cori quandu i viu sbarcari. Poviri disgraziati, strazzati e morti i friddu, chi veninu da miserii, povirtà e guerri e quandu rivanu ndi nui cu i ‘rributta i ccà e cu i ‘ddhà. I chisti, cu non finisci mi cerca a limosina trava lavuru a niru ‘nte campagni, si rumpi u filettu, puru chindici uri o jornu, pi quattru sordi e i fannu stari ‘nta casi senz’acqua, luci e comodità. Chi a staddha aundi me nonnu tiniva a scecca era centu voti megghiu! Sunnu i schiavi di tempi moderni chisti.

CICCIO: Ti rugnu rraggiuni, è pura virità chistu chi dici. Ma chista è na quistioni chi na poti risolviri u populu, nc’ann’a pinsari i capi ri stati e di guverni. Nui putimu fari nu pocu i volontariatu e dari carchi offerta.

Ma ripigghiamu u nostru discursu, si non ti ‘ncriscisti mu senti.

NINO: No, no, mi piaci u discursu e mi piaci comu u cunti tu.

CICCIO: E tempi i Roma nasciu u misteri du furnaru. Non tutti avivanu vantasia mi mpastanu u pani a casa, u benessiri ‘nc’era e fari u pani divintau nu travagghiu affidatu a genti chi u faciva pi misteri. Dici u libru chi a Pompei, ‘ddha citta chi ristau  sutta a cinniri chi u Vulcanu i Napuli sbombicau ‘nto 79 prima Cristu, truvaru casi e cristiani seppelliti cusì comu si truvavanu, e nimali e cosi. Tutta a vita si bloccau nta nu mumentu, ristaru sicchi mentri facivanu ognunu i so’surbizzi. Schiavaru casi ricchi e casi poviri, putii e, pensa tu, puru nu furnu cu so mulinu i latu. E truvaru puru pagnotti chi parinu carbunella e pani di tanti tipi. Supra a porta u stu magazzinu ‘nc’è scrittu PISTOR, u furnaru a ‘ddhi tempi si chiamava pistor. U mulinu dinnu chi è meravigliosu, na testimonianza di quantu i Romani eranu avanti nta tecnica. Intantu non è un mulinu a manu, nc’è a parti i supra comu nu grandi ‘mbutu pi mentiri u ranu, ‘nto menzu na macina e i sutta na vasca pi cogghiri a farina. Pensa chi truvaru puru i stanghi aundi ‘ttaccavanu u cavaddhu chi faciva girari a macina du mulinu. Dinnu chi è u primu mulinu meccanicu da storia. E puru u furnu è ancora intattu ed è fattu cu na camera d’aria, comu si fussiru ddu furni unu supra all’atru e nto menzu u postu pi ‘ncamerari l’aria. E i stanzi aundi mpastavanu, insomma ‘n’opera di grandi ‘ngegneria. E supra nu muru a pittura di ‘na dea chi prutiggiva i furnari: Fornax, cusì a chiamavanu. Capisci Ninu, u pani esisti i  semila anni e nui furnari i dumila anni, cchiù o menu. U libru dici chi nci sunnu scritti di tempi i Roma antica chi trattanu du pani. U cchiù ‘nformatu pari chi si chiamava Plinio. E chistu scriviu chi a Roma, e so’ tempi, si facivanu almenu tridici tipi i pani: unu pi ricchi cu farina assai raffinata, poi u pani comuni chi chiamavanu cibarius,e ancora nu pani pi marinari duru comu na galletta pirchì aviva a durari pi longhi viaggi, e chiddhu pi surdati, duru assai chi certu s’aviva bagnari e, pensa tu, nu pani appositamenti pi cani fattu ca canigghia. Facivanu puru pani nduciutu cu meli e focacci cu passuli, nuci e mmenduli, e ‘nta campagna na scacciata cu farini poviri di orgiu o jina o farru chi chiamavanu pinsa.

NINO: Pinsa dicisti? Allura quandu i me niputi dinnu chi si vannu a mangiari ‘na pinsa romana, si mangianu ‘na cosa antica. ‘Nci ll’aiu a diri. Quantu cosi ‘mparasti Cicciu supr’a stu libru!

CICCIO: E ancora non ti finia i cuntari a storia di furnari. Liggia chi a maggior parti eranu schiavi liberati chi cu so lavuru acquistaru rispettu e considerazioni e ficiru puru belli sordi, tantu chi si riuniru in corporazioni e si ficiru u so regolamentu. Divintaru tantu ‘mportanti chi nu furnaru fu puru sindacu a Pompei. Tuttu scrittu nte libri ill’epuca, tuttu veru.

NINO: Sbagliasti epuca, Cicciu, s’eri nasciutu a Pompei macari t’avissiru fattu sindacu puru a ttia!

CICCIO: Sì, sì, zannia tu! E priparati a sentiri a bella storia chi ti cuntu ora. Non sacciu si sintisti mai parrari dill’imperatori Augustu.

NINO: Non mi pari. Fu ‘mportanti?

CICCIO: ‘Mportantissimu, dici chi cu iddhu tutta Roma passau nu periodu di paci chi cuminciau vintisett’anni prima Cristu e durau pi quasi ddu seculi. E ‘nta stu tempu di paci nasciu, nta na provincia ill’imperu, a Palestina, esattamenti a Betlemmi nta regioni da Giudea,  Gesù Cristu. Nu figghiolu natu nta na staddha, figghiu di povira genti, nu falignami e na fimmina i casa, chi ‘rruvatu all’età i trent’anni s’apprisintau pi chiddhu chi era veramenti: figghiu di DIU! E cuminciau a giriari predicandu uguaglianza e amuri tra l’omini, beati gli ultimi perché saranno i primi nel regno del padre mio che è nei cieli, diciva. Paroli forti pi ‘n’epuca aundi cumandava cu era u cchiù potenti e riccu. A genti si cugghiva a mandra mu senti, tantu chi l’autorità si prioccuparu chi appressu a iddhu i poviri putivanu jazari a testa e raclamari diritti. Guariva i malati, puru i lebbrosi, caminava supra all’acqua e di cincu pani e ddu pisci ndi fici tanti ma tanti chi sfamau cincumila cristiani. E non aviva fattu ‘ddivintari l’acqua vinu a nu matrimoniu aundi era statu ‘mbitatu?

NINO: E vabbonu Cicciu, ambeci i n’atra cosa nci rialau u vinu.

CICCIO: A no Cicciu a battuta supra o sindacu ta passai pirchi zanniavi a mia, ma chista no. Stamu parrandu i cosi serii e santi. U sacciu chi tu non tantu nci criri, ma ieu si. Gesù Cristu esistiu veramenti, predicau cosi chi pi l’epuca sua eranu na vera novità, senza spada o cannuni fici na rivoluzioni chi ancora oggi piaci e ‘ncanta.

Parrau di nu pani novu chi chiamava “pane della vita”, ma non fattu d’acqua e farina, no. Ora ti leggiu i paroli precisi i nu discursu chi fici davanti a na folla: “ Io sono il pane vivo disceso dal cielo. Se uno mangia di questo pane vivrà in eterno e il pane che io darò sarà la mia carne per la vita del mondo. Chi mangia questo pane vivrà in eterno.” Paroli chi facivanu pinsari, chiddhi chi u sintivanu si vardavanu nta facci unu cu n’atru e non si capacitavanu. Predicava chi nuddhu s’avi a preoccupari pu pani pirchì nci pensa Diu, senti: “Non siate in ansia per la vostra vita, di che cosa mangerete e di che cosa berrete. Guardate gli uccelli del cielo: non seminano non mietono, non raccolgono in granai, è il Padre vostro celeste che li nutre. Non valete voi molto più di loro?” E ancora: “Non siate in ansia dicendo: che mangeremo? Che berremo? Il Padre vostro celeste sa che avete bisogno di tutte queste cose. Cercate prima il regno e la giustizia di Dio, e tutte queste cose vi saranno rese in più.”

Pensa tu Ninu, ddhi poveretti, chi poviri eranu pi ddaveru, si non si ricriavanu sintendu sti discursi chi facivanu sperari na vita serena. Gesù nci diciva chi esisti un Patri celesti chi pensa cchiu e poviri chi e ricchi. Chi i proteggi e jornu dopu jornu poti puru sfamari cu si menti ‘nte so mani. Nci ‘mparau  puru na nova preghiera: u Patri Nostru pi santificari e ringraziari Diu e circari a grazia du pani quotidianu. I nu jornu sulu, pirchì non avivanu a essiri ubbiti. All’indomani Diu i ccumpagnava ancora e u pani nc’u faciva truvari, sempri.

NINO: E certu chi cambiava a vita pi cui u stava a sintiri! Avivanu finalmenti na spiranza, na luci chi ‘lluminava a via. Certu però u discursu di mangerete la mia carne pirchì iddhu era u pani ra vita aviva a jessiri duru mi si capisci.

CICCIO: E non sulu a so carni diciva chi s’avivanu a mangiari, puru u so sangu s’avivanu a ‘mbiviri! U dissi nto discursu dill’Urtima Cena, quandu già sapiva chi u so tempu supra a sta terra stava finendu. Senti i paroli du Vangelu i Matteu chi u libru riporta: “ Prese il pane,lo spezzò e lo diede ai suoi discepoli dicendo prendete e mangiate, questo è il mio corpo. Poi prese il calice, lo diede loro, dicendo bevetene tutti, questo è il sangue dell’alleanza versato per molti, in remissione dei peccati.”

NINO: Ma chista non è a comunioni?

CICCIO: E sì, u catechismu a chiama Eucaristia. E cu Gesù Cristu u pani, chi era già na cosa priziosa, ddivintau cosa santa. Carni du figghiu i nostru Signuri chi si sacrificau pi cancellari i piccati dill’umanità. Pensa chi distinu chi eppi  u pani, nasciu pi casu semila anni arretu e doppu quattrumila anni chi nutriu l’umanità ‘ddivintau corpu divinu. U cibu cchiu umili e poviru chi esisti, e puru u Signuri u preferiu.

NINO: Ma certu, aviva dittu chi gli ultimi saranno i primi, non putiva pigghiari nu cibu raffinatu comu simbulu da so carni. U pani jancu com’a carni e u vinu russu comu u sangu. Cusì u populu si rindiva megghiu cuntu, virendu i stessi culuri.

CICCIO: E pensa tu quandu na cosa è distinu, Betlemme, a città aundi nasciu Gesù Cristu, nta lingua ill’Ebrei voli diri “ Casa du pani”.

Sai Ninu, i Romani ‘rrivaru puru nta tanti terri du nord Europa comu a  Germania, u Belgiu, e tuttu u restu. E purtaru u ranu nta sti territori chi no canuscivanu ancora. Sti paisi erano assai boscusi e ‘nc’era puru carchi zona i margiu (palude), e i Romani distruggiru ‘nteri furesti e i ficiru ddivintari campagna seminata. I populi locali tardaru nu pocu mi si bbituannu o pani i ranu, ma chianu chianu su ‘mpararu. E doppu tant’anni l’imperu romanu cariu pi l’invasioni di populi stranieri chi chiamavanu barbari pirchì non sapivanu parrari a lingua latina di Roma. I barbari eranu principalmenti genti di guerra e latriceddhi, distruggivanu undi passavanu, pinsavanu pi iddhi sulamenti e si i zappaturi non avivanu chi mi mangianu non ‘nci ndi mpurtava. L’agricultura fici tanti passi arretu o tempu di st’invasioni, i campagni bbandunati e si pirdiru puru i tecnichi di bona coltivazioni chi i romani avivanu purtatu. Tantu aiutu a sti poviretti nc’u dessiru i monici cattolici. A religioni cristiana era stata accettata a Roma na triina i seculi doppu Cristu e chianu chianu i vecchi divinità furu bbandunati, e o postu di tempii antichi nascivanu cresii e cumbenti. Tanti monici eranu struiti, avivanu copiatu a manu libri antichi chi sinnò si pirdivanu, ammenzu a sti libri, cusì liggia, ‘ncind’eranu puru scritti di antichi scritturi chi trattavanu di agricultura. I monici si sturiavanu e coltivavanu ‘nte so orti seguendu i reguli di sti libri, cu tanta pacenzia nci spiegaru e contadini chi turnaru a usari l’aratu e coltivari.

U pani cuntinuau sempri a stutari fami e cibari genti, ma nci fu puru quandu causau guai. Simu pocu prima i l’annu milli. A sapiri Cicciu, chi nto nord ill’Europa si usava tantu a segale, chi nui chiamamu jurmanu e puru nui facimu u pani cu sta farina, però mbischiata ca farina janca, mai a sula. Nta ddhi paisi cu jurmanu si faciva u pani niru, chiddhu pi poviri.  

NINO: Megghiu nuru pani chi nira fami, dici u proverbiu. Ognunu s’avi a cuntintari i chiddhu chi avi

CICCIO: Sì, ma si u jurmanu veni colpitu i nu fungu parassita chi u faci ddivintari niru comu nu tizzuni, e faci spuntari supra o cocciu du ranu nu cornicchiu, a segale diventa cornuta e a so farina dannusa assai, però u pani veni duci. Chistu u sapimu oggi chi a scienza u spiega, a ddhi tempi scienza non ncind’era e mancu atru i mangiari. E cusì jornu dopu jornu a genti si ‘mbilinava: a cu nci pigghiavanu crisi pilettichi, cu vomitava paru paru, cu nisciva pacciu e a tanti nci pigghiava na forma i malatia chi a carni nci cariva a pezzi. E murivanu tra turmenti atroci. All’epuca a chiamaru pesti sta malatia e fu nu disastru di massa. Paisi ‘nteri ristaru spopulati. Ma s’aviva  a jiri avanti, s’avivanu  a ripigghiari.I vivi si ‘ngignaru pi sturiari novi strumenti, si ficiru arati c’ a vommera i ferru, cuminciaru a ferrari i cavaddhi, cu stava vicinu a nu fiumi pinsau mi faci u mulinu a acqua, cu stava aundi nc’era ventu ‘mbentau u mulinu a ventu. I campagni risurgiru e a genti turnau a fari pani a puru figghi. Pi nu pocu i tempu iru avanti, ma quandu i patruni divintaru ancora cchiù ricchi pirdiru a testa e cuminciaru a pretendiri tassi supra tassi.  Pensa chi i mulini i facivanu fari i grandi proprietarii chi, pi fari sordi e ‘mpoviriri u populu cchiu i quant’era, obbligavanu a distruggiri i mulineddhi a manu chi ognunu aviva nta casa pi macinari a pavamentu ‘nd’iddhi. I mulinari d’accurdu chi patruni denunciavanu a cu macinava ammucciuni e si facivanu puru a ‘nsugna supra a ogni macina i farina.

NINO: Disgraziati! Mancu tutta nc’a ravanu! Nci voli cuscienza!

CICCIO: E s’aviva a lavurari senza paga nu certu numiru i jorna nta terra ru patruni. U contadinu non era patruni i nenti, nu riccu nci ‘ssignava nu pezzu i terra e na casiceddha e i putiva cacciari quandu nci girava a iddhu. I terri megghiu si tiniva iddhu i pretendiva lavuru gratis. A tuttu chistu ‘ggiungi chi seguiru annati scarsi e duri assai pi l’omini e puru pi nimali, non avendu nenti mi sfamanu i ‘mmazzavanu e si mangiavanu. Però poi non c’eranu vacchi pi tirari l’aratu, no pecuri e no atri bestii. Annati i caristia tremenda e non nta nu sulu paisi, fu na cosa generali pi tutta l’Europa.

NINO: E nta chi epuca succiriu, cchiù o menu?

CICCIO: Dici u libru chi fu intornu o milli e tricentu e ancora na vota furu i monici chi si cacciaru u pani ra bucca pi sfamari i poviri. I nobili e i ricchi s’eranu chiurutu nte città cu belli mura tutt’angiru e no dassavanu trasiri a nuddhu, sulu i so ìmpiegati chi purtavanu i sordi ri tassi e i carri chi renditi di so terri. Fora i ddha cu muriva e cu campava non nci mpurtava.

I cosi cambiaru dopu a scuperta ra Merica. Cristofuru Colombu purtau oru e ricchizzi pu re da Spagna ma puru cibi e sumenzi novi. A cuminciari ru paniculu chi aviva u pregiu mi crisci e mi matura nta tri misi, assai tempu menu du ranu, e crisciva puru nto chjestru: facivanu nu bucu, mintivanu na para i coccia e cumbigghiavanu. Mancu i malatii u putivinu. No aratu, no zappa e no nimali pi lavurari a terra. U chiantavanu puru i fimmini suli. E i brigghiozza si mangiavanu tenniri rrustuti o bugghiuti e na vota sicchi si scucciuliavanu e si faciva na farina sapurita e nutrienti.

E, non nci putiva cririri quandu u liggia, puru i patati veninu i ddha, e i facioli, i pumaroru, i ficarazzi. Cumvinciri u populu chi i patati non eranu sulu pi porci, tanti pinsavanu ch’addirittura eranu velenosi, non fu tantu facili. Certi terri cultivati a èatati l’avivanu a vardari i surdati pirchì era capaci chi nottitempu i paisani i distruggivanu. Quandu però nu re si misi o barcuni e si mangiau i patati bbugghiuti, si cumbinciru e si ‘mpararu tutti. Nta na para d’anni l’Europa si rripigghiau, a fami si lluntanau e si turnaru a seminari i terri i ranu. Pirchì i cibi novi piacivanu, ma u pani è sempri pani. Sulu chi re e nobili avivanu sempri a stessa malatia: ‘bbampari u populu chi tassi pi campari iddhi nta castelli e lussi. I carestii ogni tantu si turnavanu a ‘ffacciari e a povertà crisciva, e quandu u populu avi fami finisci chi si ribella e, si trova aiutu, jarma puru na rivoluzzioni. Fu cusì nta Francia nto 1789. Non vardaru in facci a nuddhu, nci tagghiaru a testa puru o re e a rigina.

Quandu tuttu turnau carmu si turnau a seminari e fari pani pi tutti. Nta l’880 si sviluppau nu grandi cummerciu tra paisi e paisi. A ricchizza di nazioni non vinni cchiù sulu da terra ma puru ill’industria. Tanti contadini ddivintaru operai. I paisi chi producivano prodotti ‘ndustriali i cuminciaru a mandari nte paisi chi producivanu prodotti agriculi, e si scambiavanu i prodotti. Ill’Europa povira tanti genti emigraru versu a Merica pi circari furtuna e non turnaru. E propriu a Merica chi coltivava e cultiva ancora tantu ranu, cuminciau a vindiri a cu ndaviva bisognu ranu a quantità. Puru i zoni da Russia e dill’Ucraina ndi producinu e ndi vindinu tantu, figurati chi sti tri paisi sunnu chiamati il granaio del mondo.

Pani e cibu in generali oggi si ndi produci tantu. Sulu chi non è spartutu cu giustizia. I paisi ricchi u sciunianu e i poviri u desidirannu.

NINO: U ddubbatu non canusci o ddiunu. No sai tu?

CICCIO: Certu ch’u sacciu. E pensu chi almenu i paisi chi si definiscinu cristiani s’avissiru a cumpurtari megghiu. Accogliri e cundividiri.

Ma si fici tardiceddhu, pi stasira finimula cca. Si vo ristari mi mangi cu mia veni jntra chi Gianna accamora cunzau già a tavula.

NINO: Ti ringraziu, ma stasira a me casa ‘mbitammu a me soru Sina, chi dumani si ndi torna a Milanu. ‘N’atra vota.

CICCIO: Statti bonu allura e a prossima vota portati l’occhiali cusì t’a leggi direttamenti tu carchi pagina du libru.

 

                                                                                                                                                                                                             

 

 

 

Nessun commento:

Posta un commento